RAMII CU MINE,TATA!

              M-am trezit dintr-un vis.Un vis urit, a ceea ce a fost cindva realitate.Au trecut doi ani, in care am crezut ca lucrurile au intrat in normal,si ca tata e aici cu mine ,sanatos, si pregatit sa mearga mai departe.Si de fapt ,asa si este.Asteptam impreuna sarbatorile de iarna,colindul de leru-i ler cu mere si cozonaci,impodobim bradul si ascultam colindele strabune.Privim de la fereastra casutei noastre dragi, primii fulgi de nea din anul acesta,ce vin cu vorbe dragi de dincolo de timpuri.A mai trecut un an,s-a dus.... La multi ani, tata!Anul asta ai implinit saizeci de ani, din care treizeci si sase i-ai impartit si cu mine.Cu griji,cu bune si cu rele,tristeti si bucurii.Nu stiu  sa-mi imaginez cum ar fi fost acesti doi ani fara tine.Nu vreau, si nu sint pregatita sa ma gindesc.Stiu doar ca atunci,in spital,lumea mea de copil s-a prabusit,si mai stiu ca ,cineva, acolo sus, chiar te iubeste.Un control de rutina la medic-lucru firesc pentru mine mai ales de la o anumita virsta-a pus capat unei fericiri puerile.Dupa un an de insistente, ma bucur acum ca m-ai ascultat.Iti amintesti:"Hai mai tata sa mergem sa vedem si noi cum e cu sanatatea ta.De la o virsta ar trebui sa vezi cam pe unde te afli!",iar tu imi raspundeai rizind :"Ce vrei mai copile,omul trebuie sa moara din ceva.Ai vazut tu mort sanatos?".Rideai strengar de grijile mele parca nejustificate.Si-ntr-un final ,am mers la doctor.Inchid ochii ,si vad si acum ca prin vis: tu,asezat pe pat,doctorita  linga tine cu sonda ecografica pe inima ta.Te uitai in tavan, si te gindeai probabil ce cauti acolo,cind acasa te asteptau treburi importante de facut.Eu te priveam zimbind,chiar daca ceva in sufletul meu imi spunea ca mai tirziu am sa pling,pina cind....."Tatal dumneavoastra a suferit un infart."Am ramas atunci cu zimbetul impietrit pe buze.A fost prima data in viata mea cind am simtit ca realmente pamintul imi fuge de sub picioare ,si ca peretii se apropie din ce in ce mai mult de mine ,pina se prabusesc si cad.Simteam cum ma scurg,si-am cautat un punct de sprijin.M-am tinut de peretele rece pe care il simteam ca se-nvirte odata cu mine.Imi venea sa urlu,sa trintesc,sa bat pe toata lumea.Mi-am retinut lacrimile, si am inceput sa tremur din toate incheieturile.Nu faceam decit sa te privesc,cu zimbetul impietrit pe fata,incercind sa nu te sperii si mai tare,sa-ti spun din priviri ca totul va fi bine,si ca o sa trecem cu bine si peste asta.Dar lucrurile nu au fost asa.Nu aveam energia, puterea si curajul sa te sustin.Atunci,acolo ,s-a intimplat ca lucrurile sa stea invers,ca stelele sa se aseze altfel decit mi-am inchipuit,iar transferul de energie sa se produca in sens invers,de la tine spre mine.Mi-ai dat curaj,ai zimbit mirat de vestea aflata,usor neincrezator dealtfel,si mi-ai spu din priviri: ramin cu tine,tata.Te vedeam fragil,orice miscare de-a ta rasucea cutitul in rana unei temeri neintelese inca.Am iesit din cabinet ,si nu am avut puterea sa pling.Imi repetam in gind un verdict prea dur pentru mine.Au urmat internari,investigatii,drumuri,incurajari ,gustul amar al unui om invins de soarta.Am realizat atunci cum vieti se schimba intr-o secunda,cum  in secunde se schimba zimbetul in plins.La finalul celor trei zile de durere si chin,o noua veste covirsitoare avea sa ne darime si ultimul licar de speranta.Parca nu era de ajuns, a venit si nesansa celei de-a doua boli crunte.Parafa pusa pe buletinul de analize imi confirma indoiala unui cosmar.Nu stiam daca,cum ,si cind sa-ti spun.M-am asezat pe treptele spitalului si-am inceput sa pling.Simteam cum lumea mea se darima,cum visul meu de fericire devine un cosmar din care nu cred ca ma voi trezi vreodata.M-am gindit atunci la tine,la visul tau abia implinit,acela de a-ti lua o casuta la tara cind ai sa iesi la pensie,unde sa fii linistit.Mai ai atitea lucriuri de facut,tata!Inca nu ai construit-o dupa placul tau,inca nu ai vazut de la fereastra casei tale  pasarile ciripind la geam,soarele rasarind de dupa dealuri,iarba crescuta plina de roua,latratul ciinilor in bucium de seara,prima ninsoare,primul colind,primul nepot si nici pe mine sosindu-ti in prag.M-am ridicat, si in racoarea diminetii de primavara,ti-am spus de dincolo de veacuri : ramii cu mine ,tata.Mai ai atitea lucruri de facut!Am luptam impreuna,inima linga inima,iar tata este bine.Acum, dupa atita timp,cunosc din nou fericirea copilului cu parinti,bucuria unei familii complete si fericite.Un intreg pe care nici timpul, nici viata nu-l va face sa stea in loc.Vin si trec sarbatori,necazuri,bucurii,tristeti si impliniri,iar tata e in poarta casei dragi petrecindu-ma pe mine.Infloresc si desfrunzesc copacii,zumzaie albinele,latra ciinii pe dealuri,si tata e acasa-n prag.Se zice,si acum cred, ca Dumnezeu nu iti poate da mai mult decit poti duce,iar daca umerii tai drepti ca falnicii stejari nu s-au lasat sub povara girbovita a anilor ce-au trecut,vin si iti spun din nou: ramii cu mine ,tata.Ramii sa ne certi ca apoi sa ne si ierti,ramii sa sfidam timpul respectind anii ce vin si ce trec,ramii sa vorbim despre azi si despre miine,ramii sa-mi dai curajul sa merg mai departe,ramii cu  mine,cu mama, cu noi toti.

CE MAI FACI,MAMA?

              Astazi, m-am certat cu mama.Am inchis telefonul suparata,necajita,neinteleasa, cu un sentiment de neputinta in fata gestului meu deja tardiv.Am inceput sa pling, de ciuda pe care am simtit-o, realizind ca-n toata viata mea,dar si a ei cu mine,e drept, doar eu ma cert cu mama.Nu tin minte ca lucrurile sa stea cumva invers,nu tin minte sa-mi fi spus vreodata ceva urit,jignitor,demoralizator.A fost acolo de cind ma stiu pe lumea asta,la greu,la suferinta,la boala,la necaz.Lucrurile bune am ales intimplator sau nu,constient sau mai putin constient, sa le impart cu altii, pe care cu indirjire i-am numit in fata ei in momentele in care voia sa ma protejeze ,prietenii mei.Am uitat multe legate de ea,de prietenia noastra,am neglijat-o,parasit-o ,poate in momente cind i-a fost mai greu.Au fost clipe in care neputinta mea mi s-a parut o povara.Realizez ca sint pe lume datorita ei,ca respir, ca ma misc,ca exist,ca sint om ,ca iubesc,ca traiesc, pentru ca atunci,demult,poate cind era fericita,frumoasa, implinita,poate cind voia sa traiasca singura egoismul tineretii si al implinirii ,am aparut eu.Si nu numai ca am aparut, dar ea a spus da,vreau sa am acest copil.Sintem sortiti sa venim pe lume ca o implinire a iubirii parintilor nostri.A vegheat la capul meu cind eram bolnava,trista,suparata,a fost acolo cind totul in jurul meu simteam ca se prabuseste,cind eram obosita ,lipsita de vlaga si puteri,a fost stilpul meu de sprijin pentru tot ce era mai greu si mai urit in viata.M-a invatat sa ma ridic de fiecare data,a sters lacrimi,a defrisat poteci pe care eu merg astazi poate mai usor pentru ca ea a vrut sa traiesc,sa simt,sa particip alaturi de cine aleg eu la frumusetea vietii.Mi-a dat aripi si tot ea mi le-a oblojit cind viata mi-a aratat ca trebuie sa lupti.M-a dus de mina la scoala in prima mea zi si dupa,m-a invatat sa scriu, sa citesc,mi-a spus repetat si explicat ce inseamna sa fii om.A plins cind am iubit prima data alaturi de mine de fericire, de tristete sau poate ca a realizat ca omul mic de linga ea isi ia zborul.M-am inversunat in fata vietii si ea mi-a spus ca e pacat,ca viata e numai una si trebuie traita cu bune si cu rele,ca florile vor mirosi frumos si miine,ca pasarile vor zbura la fel,ca soarele va rasari din nou ,ca supararile sint trecatoare si nu merita sa le dam" sansa" sa ne ia bucuria din viata noastra unica.M-a facut sa vad,sa inteleg ca timpul este ceva ireversibil,efemer,si trebuie sa fim egoisti,sa stim sa ne oferim momente magice.Parul meu a crescut din rasfirarea degetelor ei,ochii mei sint oglinda sufletului sculptat de ea,trupul meu este plamadirea dragostei ei pentru mine.M-a invatat sa fiu mindra de ceea ce sint,sa cladesc palate de ginduri si vise frumoase,ce vor deveni cindva temelia vietii mele de om pe acest pamint.Au trecut ani,si realizez ca mama este tot acolo in spatele meu veghind cu aceeasi grija.Daca sint bine,daca sint fericita,obosita,daca am ce sa maninc,daca imi lipseste ceva.Acum am de toate,sint bine ,fericita,iar gindul meu se indreapta catre tine mama.catre tot ce am gresit voit sau nevoit in fata ta.M-as uri pentru tot ce ti-am facut,pentru ca nu am fost acolo,pentru ca nu ti-am sters lacrima,pentru ca nu te-am plimbat destul,pentru ca nu te-am inteles cind trebuia,.....pentru multe.Dar,nu-mi permit sa pling,caci tu mi-ai spus ca e pacat,ca-n viata trebuie sa avem doar lacrimi de bucurie,ca-i un razboi din care trebuie sa iesim neaparat invingatori.Si vin atunci si te intreb:ce mai faci mama?esti bine?Iti multumesc ca inca existi in viata mea.

ARTA DE A FI FEMEIE

      Traim intr-o lume nebuna,nebuna,nebuna..O lume a barbatilor,unde femeile nu au ce cauta,decit ca dulci companioane pe drumul sinuos al vietii,asta daca nu cumva sintem destul de capabile sa vedem ce puteri magice si neobisnuite zac in noi,si sa ne vedem cuminti de drumul trasat care se numeste soarta.Avem taria,puterea si ambitia de a trece peste toate,psihologic sintem capabile sa renastem din propria cenusa ca pasarea phoenix.Si stau si ma intreb ce se petrece cu creierasul nostru cind intr-adevar ne indragostim?Ce amalgamuri de elixiruri ne inunda incit uitam sa mai fim noi?Cum ne putem transforma din independente si puternice in marionete cu ate prost manevrate ca la un veritabil teatru de papusi?Sintem ultimele care mai contam,ultimele pe care mai dam doi bani.Pentru ca inaintea noastra vine El.Pentru el stim sa ne prostim-daca nu cumva este posedat de vreo inteligenta extraterestra.Ne ascundem calitati,nu trebuie sa fim nici prea prea nici foarte foarte.Daca este baiat destept,ne apucam sa citim, sa rasfoim reviste de tehnica si imaginatie,sa ne documentam despre ce mai este nou in meseria lui uitind de-a noastra, sa vizionam filme pe care nici in cel mai negru cosmar al vietii nu credeam ca o sa le vedem vreodata.Brusc,interesul lui devine si interesul nostru.Ne stilcim picioarele in incaltari incomode, joase sau inalte, cum or fi ele numai la moda sa fie,ne incorsetam trupurile ,ne machiem fetele si pornim la atac.Sa impresionam,sa aratam ca sintem cele mai ce.Dimineata,pazim ceasul sa nu sune nici prea strident,dar nici prea incet ca nu cumva sa nu-l auzim si sa ratam ocazia de-ai demonstra ce fete bune si capabile sintem la bucatarie,bineinteles dupa ce am aruncat vreo zece oua scorojite ca sa iasa unul cum trebuie.El se trezeste multumit,fericit ca a gasit in continuare o "mamica", -e-adevarat cu mult mai tinara decit cea naturala -care sa aiba grija de el,iar daca avem noroc sintem chiar catalogate ca acceptabile.Urmeaza apoi renuntarea la tot ce ne-a placut cindva,pentru ca acum sintem "cuplate"nu?,deci multumite,iar toate aceste nimicuri ce ne faceau cindva fericite,sint poate prea feminine si prea plictisitoare pentru un "barbat."Suportam cu stoicism si cu o mindrie ascunsa iesirile lui de misoginism,pentru ca ne credem unice in inima sa,si fiind asa de pretentios,daca a mai petrecut inca o zi cu noi,cind toate celelalte nu sint bune de nimic,pline de defecte si mult prea cochete,ne dam chiar un premiu ca inca sintem la bratul sau.Urmeaza cucerirea celei de a doua redute:familia.Tot a lui bineinteles,nu de alta dar a noastra oricum il iubeste. Prost, destept, urit, frumos, numai noua sa ne fie bine.Ne pregatim saptamini intregi si trecem prin furcile caudine,doar doar o sa fim pe plac familiei.Incepind de la cadoul de prima vizita la parinti-cind se stie ca de preferat ar fi sa o impresionam pe mama,aceasta fiinta sublima ce l-a adus pe lume,l-a hranit la pieptul ei,si acum vii tu scorpie nenorocita sa i-l furi si baga-ti mintile-n cap ca indiferent ce ai face nu ai cum s-o dai pe spate-si continuind cu imbracamintea care sa nu fie nici de maica nici de taica,nici de seara nici de zi ,nici prea lunga nici prea scurta,dar suficient de sexi ca tatal lui sa poata spune ca "mda,e draguta".Bunici,frati,surori,unchi,matusi nu stim cum facem dar ne dam peste cap si ne fabricam cite un caracter pe placul fiecaruia.Presupunind ca trecem toate aceste etape cu bine,epuizate ajungem la stadiul in care devenim de la dragute interesante,si poate sintem premiate cu locul intii cu coronita.Pardon,cu verigheta de aur pe inelarul prea subtirel al miinii stingi,pierzind destule kilograme in goana dupa impresii,cit sa aratam ca muma padurii din povestile de groaza ale copilariei.Nu conteaza ce urmeaza dupa,ce draconic se schimba din Fat Frumos in zmeu, cum toate femeile urite de odinioara devin adevarate zine doar pentru ca sint ale altora,noi traim hranindu-ne cu gindul ca ne-am casatorit din dragoste.Daca am avea un pic de creieras in capul nostru sec macar in ultimul ceas,ne-am trezi si ne-am da seama ca da,ne-am casatorit din dragostea noastra nu si a lui,ca s-a intimplat doar pentru ca am fost acolo, si am avut ghinionul sa corespundem din anumite puncte de vedere.Deci,cum spuneam....ce bine de-am avea un ghid despre arta de a fi femeie,strict pentru noi si nu si pentru ei.

CIND PRIETENII DEVIN PRIETENII PRIETENILOR MEI

 Ne-am revazut accidental dupa un timp la invitatia  unui prieten comun.Nu ne-am privit ,nu am vorbit, nu am putut respira aproape acelasi aer.Voci exagerate,gesturi exacerbate,ipocrizie,birfa si multa minciuna.Cam asta ramesese din prietenia noastra.Visam sa avem acelasi drum,si sub promisiunea nerostita a unui viitor aproape stiut numai de noi,,visam sa avem copii pe care sa-i crestem impreuna,sa nu ne certam niciodata, sa fim.... prieteni.Am trecut prin multe umar la umar,lacrima linga lacrima,suferinta linga suferinta.Parca ne-am cunoscut numai pentru rau,sau poate a coincis apropierea noastra cu o perioada grea si nefericita din viata mea.Ne-am fost alaturi,ne-am apreciat,ne-am respectat.Au fost clipe,momente,frumoase.Am mers pe acelasi drum la bine si la rau.Prietenia noastra devenise ca o mare familie,cu bune si rele, cu tristeti si bucurii.Ne-am facut treptat alti prieteni pe care i-am integrat in iesirile noastre dar niciodata in vietile si intimitatile noastre.Eram unici,aproape ne stiam pe de rost.Orice gest,orice grimasa, orice cuvint aproape inca nerostit.Voiam sa fim noi si numai noi.Aveam senzatia ca nimeni nu mai poate intra in cercul nostru inchis in urma cu mult timp.Minteam ,ne ascundeam,ca sa ne putem pastra timpul nostru doar pentru noi.Pina cind a inceput furtuna.Nu stiu nici azi cind ,unde ,cum s-a strins atita ura.Ne-am transformat in dusmani.Fara sa ne spunem prea multe cuvinte,fara explicatii,fara regrete,treptat am invatat sa ne ignoram,sa ne inlocuim unii pe altii cu oameni care pina atunci ne erau decit piedici.Am un gust amar si-un sentiment de tradare.Intrebari ce-mi macina mintea care niciodata nu-si vor gasi raspunsul.Poate am gresit noi,poate ei,poate asta inseamna o prietenie.Sau poate doar eu am vazut lucrurile asa.Sint un om al loialitatii,fidelitatii si adevarului.Cred cu ardoare si acum ca in Univers exista un echilibru, un alfa si-un omega,un inceput si un sfirsit.Ma doare sufletul,mintea, si trupul.Am obosit sa ma cert cu mine,sa-mi spun ca nu e drept, sa-mi caut vine pe care nu le am.Se spune ca in viata primesti ceea ce dai,dar nu ,nu este-asa.In viata faci bine si primesti rau,spui adevarul si esti mintit,ai curaj si imediat esti strivit in picioare.Realizez ca nu mai exista prieteni,locul lor este luat de o societate de larg consum de suflete si sentimente.Acum sint bine,doar uneori realizez ca am avut cindva niste prieteni care au devenit treptat prietenii prietenilor mei.

CASA PARINTEASCA NU SE VINDE

  Simbata,15 Iunie 2012


Si totusi.....M-am trezit cu-n gust amar,si o tristete de necuprins.Inima-mi sta intr-o menghina pe care destinul o misca cum vrea.Casa parinteasca nu se vinde.Un gind,o traire,un vis.Un sentiment pe care l-am avut toata viata mea,de mic copil.Am crezut in porunca strabuna cu toata sinceritatea si fiinta mea,si-am constatat ca si la 36 de ani tot copil am ramas.Uneori e bine,alteori e rau,al naibii de rau si mai ales de trist.Copilaria s-a sfirsit la 8 ani,cind tata a vindut casa strabunicului meu,lipita de casa bunicilor mei.Acolo,am fost copil.Am cunoscut zburdatul pe cimpii,dormitul cu caii,joaca cu cateii,plimbatul cu caprele.Acolo stateam seara pe prispa si ascultam cum strabunicul meu,cu suba pe umeri cinta doinind la fluier.Si acum simt in nari aroma jumarilor cu oua prajite in tigaie.Inchid ochii si-adulmec parfumul trandafirilor leganati de vint din gradina lui.Atunci,acolo,am avut paradisul meu de copil.Au trecut anii, margele insirate pe coama timpului pierdut,un timp ce nu asteapta si nu iarta pe nimeni,si ma trezesc acum in fata aceleiasi mari dureri de-atunci.In urma cu 2 ani tata a vindut si apartamentul de la Alexandria,casuta in care mi-am realizat cele mai mari vise de adolescent:prima zi de scoala,primele flacari de copil poet,prima minciuna,primul adevar spus cu tarie in fata parintilor mei,facultatea,prima dragoste,primul sarut,vacantele ,casatoria mea.Oricind si de oriunde veneam,acolo era casa mea.Anii au trecut,ca pasari mari prin cimpuri,lasind in urma vise si chipuri a celui ce am fost cindva copil.30 de ani de oameni,ginduri,locuri, fapte ce acum devin doar amintiri.Se duc pe rind prieteni,bunici,unchi,matusi,parinti,copii,raminem nemiscati ca digul in fata valului

ce nu-l poate strivi.Rareori, o lacrima,un zimbet,un licar,o speranta tradeaza durerea ascunsa in suflet,lasind sa cada masca durerii ascunse in noi.Mi-as dori pe lume minuni.Poate ca exista,poate nu.Dar daca da, cu siguranta nu noi sintem cei care dictam momentul producerii lor.Si mai vorbim de liberul arbitru.Hm,o gluma buna si o aparenta libertate.Acum,astazi si aici a venit momentul ruperii definitive de tot ce am fost eu.Si casa parinteasca chiar se vinde.Pentru ai mei,tot timpul am sperat in asta,dar pentru mine un ungher stingher din suflet striga cu disperare ca in viata nu totul se rezuma la bani.Sint necesari e-adevarat,iti aduc liniste si confort,dar niciodata nu pot cumpara fericirea.Am plins,am stat,am cugetat si nu am gasit inca motivatie sa cred ca asa e mai bine.Astazi o voi vedea poate pentru ultima oara.Ultima suflare de vint arid de cimpie,ultima umbra de nuc,ultima adiere a lanului crud de lucerna.Si mai ales ultima lacrima pe fila romanului de copil.Simt apa din vale in care ma balaceam,inchid ochii si am in gura gustul de zaibar acrisor,miros de test si apa de fintina.Clipe,clipe dulci amarui, ce vin si trec prin fata filmului pe care-l percep ca un vis.Am inima grea,prinsa in chingile propriului meu lant.Pentru ai mei banii aduc liniste,planuri de viitor.Pentru mine, un gust amar de tradare a unui vis in care am crezut tot timpul,tradarea unui vis de copil.Si totusi....casa parinteasca NU se vinde.

MI-E DOR....

                                  Miercuri,7 Martie 2012



Mi-e dor de tot si de toate.Dar,cel mai tare mi-e dor de primavara copilariei mele.De diminetile ivite in tril de pasarele,ciripind nelinistite la geam,de soarele ce-mi mingiia fata in asternuturile molcome,proaspete, frumos mirositoare,de glasul blind,desteptator al mamei, de susotitul tatei de pe hol,de acel"ce faci Prislea ,te-ai trezit?",de dojeni,sfaturi,miros de ghiocei,toporasi,zambile,frezii,de racoarea blinda, de susurul apei,de ....tot.Dar,cel mai tare imi este dor de copilaria din orasul meu natal:de strazi,de oameni care au fost si nu mai sint,de copaci,de fapte,de timpul de a gindi si a visa,de tineretea parintilor mei.Mi-e dor de toti si de toate.Simt si acum,la 36 de ani,aroma plecarilor in oras cu mama din sfirsiturile de saptamina,alcumparaturilor,bucatariei,gatitului,pasii spre casa greoi, ca niste furnicute,glasul tatalui meu cintind,simt caldura caminului meu.Si acum,mi-e dor sa merg in piata,pe jos in tirgul din orasul adoptat cu 5 ani in urma.Respir necontenit o primavara vesnica.Poate eu,poate sufletul meu,poate tot ce visez si gindesc e gresit pentru timpurile si vremurile pe care le traim.Dar daca tot ce inseamna frumos e gresit,invechit si demodat,atunci eu sint cea mai demodata si vinovata fiinta ce iubeste frumosul.Propun o condamnare vesnica la viata din trecut.

LA CAPAT DE DRUM....IUBIREA

               Duminica,25 Septembrie 2011



Pentru orice inceput exista un sfirsit,pentru orice este frumos exista si ceva urit,pentru alb exista totdeauna negru,iar pentru iubire......exista totdeauna ura?Totdeauna exista doi poli despartiti de echilibru.Cind nu il mai gasesti, viata ta se afla intr-o deriva.Atunci traiesti ceea ce se cheama impas.Cazi,te ridici si incerci sa o iei de la capat.Dar cu iubirea?Asa sa fie oare si aici?Incerci zi de zi sa aduni cioburi,sa le lipesti,pina intr-o zi, cind constati ca ele nu mai vor sa stea chiar asa cum le asezi tu.Te incapatinezi sa mergi mai departe,fara sa-ti dai seama ca iti faci mai mult rau.Cioburile intr-un final se sparg,se macina sub povara aceleiasi munci obositoare si incapatinate de a le aranja asa cum vrei tu,si devin o pulbere de stele.Ele iti spun ca e pacat.Pentru orice inceput exista un sfirsit.Te supei,plingi,insisti si-ti spui cu indirjire caiubirea este vesnica,ca 10 ani nu sint 10 secunde sau minute,ca trecutul face parte din tine si nu-l poti indeparta ca pe ceva stricat.Incerci sa lupti,sa mergi mai departe,sa-ti spui ca lucrurile sint la fel ca totdeauna,pina cind.... obosesti.Te asezi atunci cuminte intr-un colt din lumea ta,si incepi sa vezi realitatea.Iubirea,nu este cum vrem noi sa fie sau cum am invatat sa visam cind eram mici din basmele cu zine si ilene cosinzene,si este asa cum vrea ea.Frumoasa,linistita calma-la inceput,o povara greu de dus,trista si grea poate pentru amindoi cei implicati-la sfirsit.Este frumos atunci cind oamenii se aseaza la o masa si isi spun amindoi adio,nemaisimtind mare lucru niciunul pentru celalalt.Darce te faci cind unul mai iubeste si celalalt nu?atunci incepe calvarul.Constientizezi ca esti cel parasit,si incerci sa iti faci viata ta.Pentru ca in decursul celor 10 ani cu bune si cu rele, tu nu ai mai fost al tau,iar viata ta a fost viata noastra.Te urasti ca ai lipsit la toate lucrurile care te-au transformat,ca nu ai fost acolo,si mai ales ca toate compromisurile pe care le-ai facut au fost "pentru ca el merita orice."Esti lipsit de personalitate,urit, trist si gol.Nu intelegi cum toate lucrurile care odata te faceau simpatic si deosebit,au ajuns acum sa devina tare si defecte.Cine mai esti tu de fapt?Cel mai nedrept mi se pare ca nu exista un concediu de refacere dupa o ruptura atit de coplesitoare.Ca nu ne luam timp sa fim cu noi,si sa vedem de fapt ce ni s-a intimplat.In 10 ani am fost sotie,mama,prietena,amanta.Acum ma uit la mine si nu mai sint decit eu.Un eu gol,fara nimic in el.Incerc sa umplu golul si nu stiu de unde sa ma apuc.Sint noi ginduri,reflexe ,pe care trebuie sa le invat numai pentru mine.Poate pentru unii este usor,pentru mine insa este un chin pe care il traiesc in fiecare zi,un chin cu care ma trezesc si adorm.E visul meu "frumos" de fiecare seara.Ce bine daca n-am avea amintiri....Greu de conceput cum nu reusesc sa urasc,cum nu pot fi egoista si cum nu-mi pot cladi un sistem de autoprotectie de neclintit.Ma chinuie amintiri frumoase de pe vremea cind ne iubeam,cind doi insemna unu si noi eram cei mai frumosi si cei mai cei.Vindecarea vine tirziu asa am auzit,dar oare pentru mine va veni vreodata?Va veni oare un timp in care sa nu ma mai intereseze decit persoana mea?Cred ca am iubit un vis,un vis al meu despre ceea ce ar fi fost sa fie ....iubirea mea.