Sint intr-una din rarele zile in care cred ca a ma ridica realmente la ora 6 fara un sfert dimineata din pat,nu este nici o povara,nici nu inseamna ceva grav,ci pur si simplu asa am crezut ca e mai bine sa fac decit sa mai tiromesc inca vreo 2 ore cu temperatura si durerile de git,urechi, cap plus toate intrebarile legate de evolutia sumbra din punctul meu de vedere a unei probabil banale raceli.Drept urmare traiesc o adevarata bucurie,fericire,tristete,melancolie,uimire,in fata timpului matinal.Socata,in primul rind realizez ca viata acum ca si inainte de 89 incepe pe la 5 dimineata.Orbiti de grijile si stresurile "democratiei"am crezut ca trezirea la viata incepe odata cu trezirea mea,pe la 8.Si....ma conving inca odata ca chiar nu sint buricul pamintului,lucru care,surprinzator de data asta m-a bucurat.Intru in bucatarie,pun ibricul sa-mi fac cafeaua(apropos ,nu am putut in ruptul capului sa ma obisnuiesc cu toate aparatele astea ultramoderne de facut cafea,asa ca tot la clasicul ibric am ramas)si ma opresc in hol.Pe scara se auzeau grabite,mergind cu regularitate tocurile unei doamne.M-am apropiat de usa apartamentului sa le aud mai bine,si un miros difuz de parfum in mirosul proaspat al diminetii mi-a adus aminte de copilarie:de mama-mereu vesela,mirosind bine totdeauna(a parfum si cafea),lipsita de mofturi si fite in ciuda grijilor pe care le avea;de tata-proaspat barbierit,mirosind a after shave si pregatindu-se sa-si bea cafeaua;si de mine-vesnic morocanoasa si suparata ca iarasi m-am trezit prea devreme.Aud si acum sirena uzinelor(pe vremea aia inca se mai muncea in Romania)ce-si chema oamenii la lucru.In timp ce se face cafeaua ma uit pe geam.Ma izbeste acelasi miros de toamna rece,timidul rasarit al soarelui,pasari ciripind,ciini care latra,doi oameni ce pornesc masinile sa plece la serviciu.Citeva luminite aprinse la geamurile din jur,doamna grabita care iese din bloc frumos aranjata,cu aceleasi tocuri ce bat cu regularitate asfaltul abia trezit,ma fac sa salut dupa atitia ani,dimineata uitata.Realizez in mirosul proaspat de cafea,pentru prima data poate dupa multi ani,ca,in viata nimic nu se pierde si totul se transforma.Noi sintem cei care uitam zi de zi ca undeva in ungherul sufletului nostru am fost,sintem si vom fi niste copii,ai acelorasi parinti poate un pic mai incaruntiti de vreme.Ma asez si scriu,si realizez ca diminetile mele-s albastre si senine.Ca viata noastra este atit de frumoasa si interesanta pe cit vrem noi sa fie.Ca orizonturile ni le deschidem si ni le inchidem singuri.Ca uneori,5sau 6 dimineata inseamna viata,frumusete,inceput si nu insomnii,zile grele si posomorite,ca nimic nu se poate intimpla rau daca noi nu vrem.Imi multumesc ca am regasit diminetile uitate.....
