CASA PARINTEASCA NU SE VINDE

  Simbata,15 Iunie 2012


Si totusi.....M-am trezit cu-n gust amar,si o tristete de necuprins.Inima-mi sta intr-o menghina pe care destinul o misca cum vrea.Casa parinteasca nu se vinde.Un gind,o traire,un vis.Un sentiment pe care l-am avut toata viata mea,de mic copil.Am crezut in porunca strabuna cu toata sinceritatea si fiinta mea,si-am constatat ca si la 36 de ani tot copil am ramas.Uneori e bine,alteori e rau,al naibii de rau si mai ales de trist.Copilaria s-a sfirsit la 8 ani,cind tata a vindut casa strabunicului meu,lipita de casa bunicilor mei.Acolo,am fost copil.Am cunoscut zburdatul pe cimpii,dormitul cu caii,joaca cu cateii,plimbatul cu caprele.Acolo stateam seara pe prispa si ascultam cum strabunicul meu,cu suba pe umeri cinta doinind la fluier.Si acum simt in nari aroma jumarilor cu oua prajite in tigaie.Inchid ochii si-adulmec parfumul trandafirilor leganati de vint din gradina lui.Atunci,acolo,am avut paradisul meu de copil.Au trecut anii, margele insirate pe coama timpului pierdut,un timp ce nu asteapta si nu iarta pe nimeni,si ma trezesc acum in fata aceleiasi mari dureri de-atunci.In urma cu 2 ani tata a vindut si apartamentul de la Alexandria,casuta in care mi-am realizat cele mai mari vise de adolescent:prima zi de scoala,primele flacari de copil poet,prima minciuna,primul adevar spus cu tarie in fata parintilor mei,facultatea,prima dragoste,primul sarut,vacantele ,casatoria mea.Oricind si de oriunde veneam,acolo era casa mea.Anii au trecut,ca pasari mari prin cimpuri,lasind in urma vise si chipuri a celui ce am fost cindva copil.30 de ani de oameni,ginduri,locuri, fapte ce acum devin doar amintiri.Se duc pe rind prieteni,bunici,unchi,matusi,parinti,copii,raminem nemiscati ca digul in fata valului

ce nu-l poate strivi.Rareori, o lacrima,un zimbet,un licar,o speranta tradeaza durerea ascunsa in suflet,lasind sa cada masca durerii ascunse in noi.Mi-as dori pe lume minuni.Poate ca exista,poate nu.Dar daca da, cu siguranta nu noi sintem cei care dictam momentul producerii lor.Si mai vorbim de liberul arbitru.Hm,o gluma buna si o aparenta libertate.Acum,astazi si aici a venit momentul ruperii definitive de tot ce am fost eu.Si casa parinteasca chiar se vinde.Pentru ai mei,tot timpul am sperat in asta,dar pentru mine un ungher stingher din suflet striga cu disperare ca in viata nu totul se rezuma la bani.Sint necesari e-adevarat,iti aduc liniste si confort,dar niciodata nu pot cumpara fericirea.Am plins,am stat,am cugetat si nu am gasit inca motivatie sa cred ca asa e mai bine.Astazi o voi vedea poate pentru ultima oara.Ultima suflare de vint arid de cimpie,ultima umbra de nuc,ultima adiere a lanului crud de lucerna.Si mai ales ultima lacrima pe fila romanului de copil.Simt apa din vale in care ma balaceam,inchid ochii si am in gura gustul de zaibar acrisor,miros de test si apa de fintina.Clipe,clipe dulci amarui, ce vin si trec prin fata filmului pe care-l percep ca un vis.Am inima grea,prinsa in chingile propriului meu lant.Pentru ai mei banii aduc liniste,planuri de viitor.Pentru mine, un gust amar de tradare a unui vis in care am crezut tot timpul,tradarea unui vis de copil.Si totusi....casa parinteasca NU se vinde.

MI-E DOR....

                                  Miercuri,7 Martie 2012



Mi-e dor de tot si de toate.Dar,cel mai tare mi-e dor de primavara copilariei mele.De diminetile ivite in tril de pasarele,ciripind nelinistite la geam,de soarele ce-mi mingiia fata in asternuturile molcome,proaspete, frumos mirositoare,de glasul blind,desteptator al mamei, de susotitul tatei de pe hol,de acel"ce faci Prislea ,te-ai trezit?",de dojeni,sfaturi,miros de ghiocei,toporasi,zambile,frezii,de racoarea blinda, de susurul apei,de ....tot.Dar,cel mai tare imi este dor de copilaria din orasul meu natal:de strazi,de oameni care au fost si nu mai sint,de copaci,de fapte,de timpul de a gindi si a visa,de tineretea parintilor mei.Mi-e dor de toti si de toate.Simt si acum,la 36 de ani,aroma plecarilor in oras cu mama din sfirsiturile de saptamina,alcumparaturilor,bucatariei,gatitului,pasii spre casa greoi, ca niste furnicute,glasul tatalui meu cintind,simt caldura caminului meu.Si acum,mi-e dor sa merg in piata,pe jos in tirgul din orasul adoptat cu 5 ani in urma.Respir necontenit o primavara vesnica.Poate eu,poate sufletul meu,poate tot ce visez si gindesc e gresit pentru timpurile si vremurile pe care le traim.Dar daca tot ce inseamna frumos e gresit,invechit si demodat,atunci eu sint cea mai demodata si vinovata fiinta ce iubeste frumosul.Propun o condamnare vesnica la viata din trecut.

LA CAPAT DE DRUM....IUBIREA

               Duminica,25 Septembrie 2011



Pentru orice inceput exista un sfirsit,pentru orice este frumos exista si ceva urit,pentru alb exista totdeauna negru,iar pentru iubire......exista totdeauna ura?Totdeauna exista doi poli despartiti de echilibru.Cind nu il mai gasesti, viata ta se afla intr-o deriva.Atunci traiesti ceea ce se cheama impas.Cazi,te ridici si incerci sa o iei de la capat.Dar cu iubirea?Asa sa fie oare si aici?Incerci zi de zi sa aduni cioburi,sa le lipesti,pina intr-o zi, cind constati ca ele nu mai vor sa stea chiar asa cum le asezi tu.Te incapatinezi sa mergi mai departe,fara sa-ti dai seama ca iti faci mai mult rau.Cioburile intr-un final se sparg,se macina sub povara aceleiasi munci obositoare si incapatinate de a le aranja asa cum vrei tu,si devin o pulbere de stele.Ele iti spun ca e pacat.Pentru orice inceput exista un sfirsit.Te supei,plingi,insisti si-ti spui cu indirjire caiubirea este vesnica,ca 10 ani nu sint 10 secunde sau minute,ca trecutul face parte din tine si nu-l poti indeparta ca pe ceva stricat.Incerci sa lupti,sa mergi mai departe,sa-ti spui ca lucrurile sint la fel ca totdeauna,pina cind.... obosesti.Te asezi atunci cuminte intr-un colt din lumea ta,si incepi sa vezi realitatea.Iubirea,nu este cum vrem noi sa fie sau cum am invatat sa visam cind eram mici din basmele cu zine si ilene cosinzene,si este asa cum vrea ea.Frumoasa,linistita calma-la inceput,o povara greu de dus,trista si grea poate pentru amindoi cei implicati-la sfirsit.Este frumos atunci cind oamenii se aseaza la o masa si isi spun amindoi adio,nemaisimtind mare lucru niciunul pentru celalalt.Darce te faci cind unul mai iubeste si celalalt nu?atunci incepe calvarul.Constientizezi ca esti cel parasit,si incerci sa iti faci viata ta.Pentru ca in decursul celor 10 ani cu bune si cu rele, tu nu ai mai fost al tau,iar viata ta a fost viata noastra.Te urasti ca ai lipsit la toate lucrurile care te-au transformat,ca nu ai fost acolo,si mai ales ca toate compromisurile pe care le-ai facut au fost "pentru ca el merita orice."Esti lipsit de personalitate,urit, trist si gol.Nu intelegi cum toate lucrurile care odata te faceau simpatic si deosebit,au ajuns acum sa devina tare si defecte.Cine mai esti tu de fapt?Cel mai nedrept mi se pare ca nu exista un concediu de refacere dupa o ruptura atit de coplesitoare.Ca nu ne luam timp sa fim cu noi,si sa vedem de fapt ce ni s-a intimplat.In 10 ani am fost sotie,mama,prietena,amanta.Acum ma uit la mine si nu mai sint decit eu.Un eu gol,fara nimic in el.Incerc sa umplu golul si nu stiu de unde sa ma apuc.Sint noi ginduri,reflexe ,pe care trebuie sa le invat numai pentru mine.Poate pentru unii este usor,pentru mine insa este un chin pe care il traiesc in fiecare zi,un chin cu care ma trezesc si adorm.E visul meu "frumos" de fiecare seara.Ce bine daca n-am avea amintiri....Greu de conceput cum nu reusesc sa urasc,cum nu pot fi egoista si cum nu-mi pot cladi un sistem de autoprotectie de neclintit.Ma chinuie amintiri frumoase de pe vremea cind ne iubeam,cind doi insemna unu si noi eram cei mai frumosi si cei mai cei.Vindecarea vine tirziu asa am auzit,dar oare pentru mine va veni vreodata?Va veni oare un timp in care sa nu ma mai intereseze decit persoana mea?Cred ca am iubit un vis,un vis al meu despre ceea ce ar fi fost sa fie ....iubirea mea.