BATRINII MEI FRUMOSI....

           Miini tremurinde ce-mi mingiie sufletul, ca o bataie calda de fluture.Glas blind soptit ma-nvata sa merg mai departe,par incaruntit de vreme imi spune ca timpul este irecuperabil.Lacrimi mari imi inunda obrajii si-mi amintesc de vremurile in care bunicii mei ma invatau sa merg, sa numar, sa citesc,raspunzindu-mi la nesfirsit cu rabdare la toate de ce-urile nedumeririi mele de copil.Au trecut anii si lucrurile s-au schimbat.Am invatat cu rabdare cum sa-i ajut sa mearga cind pasul le este prea greoi,sa raspund la intrebari despre o viata pe care parca n-au trait-o,sa le repet la nesfirsit aceleasi lucruri scapate dintr-o memorie pierduta parca prea devreme.Am inteles de ce batrinii nostri devin micii copii care eram cindva.Pentru ca in viata exista un ciclu repetabil al unui inceput si al unui sfirsit.Am vrea sa fie vesnic tineri,iertati de procesul iremediabil al imbatrinirii.Dar ceasul este neiertator si aduna cu el clipe ce formeaza anii,anii acestia ce trec intr-un ritm neiertator.Stau neajutorati la porti, pe care doar vintul le deschide ,si in negura mintii isi amintesc, ca undeva, in lume, exista o bucatica rupta din trupul lor ...copiii.Poate i-au uitat,poate sint prea ocupati sa stie ca  intr-un colt stingher de sat,o mama,un tata ,cineva....ii asteapta.Amina momentul intilnirii,a celor citeva ore petrcute in viteza,prea ocupati de ritmul agitat al vietii de azi,si prea plictisiti de vorba si sentimentalisme.Ei pleaca spre lumea lor bogata in lucruri de nimic,si lasa in urma o lume plina de trairi si emotii.Uita de cum dau coltul satului sarac,in masini luxoase, spunindu-si multumiti ca si-au indeplinit datoria si de data asta.In urma lor ramin batrinii si neconsolatii parinti,care traiesc un an din scurta vizita a copilului ratacitor.Nepotii,pe care i-au crescut in spirit bun si cald ii ocolesc,sub scuza puerila a timpului ce trece.Batrini vom fi si noi cindva,cind poate viata ne va oferi bogatii materiale pe care le-am visat in poala bunicilor,copii fiind.Dar nu ne va oferi linistea si caldura satucului uitat de timp.Un loc pe care-l stim si de care fugim cu totii,inconstienti fiind de imposibila repetabilitate.Cind nu vor mai fi printre noi,cind doar amintirile vor bate in mintea noastra ratacita,ne vom trezi constientizind totul,greselile,incoerenta cu care am grabit lucrurile vremelnic.Vom sti exact ce-am face de data asta daca viata ne-ar oferi o a doua sansa de a mai exista,dar va fi prea tirziu.Ne va fi dor de ei,iar daca vom putea,puternici fiind ne vom intoarce la linistea satucului bunicilor nostri.In prag, nu ne va astepta nimeni,doar poarta ferecata de lantul invechit.Si-atunci ,incaruntiti de timp si noi,vom sti gustul amar al singuratatii,vom retrai in propria experienta,sentimentul uitarii .Deaceea,uneori,inlacrimata de fericire, sarut fruntea caruntilor frumosi pe care inca ii mai am,si ma simt norocoasa si fericita ca pot vorbi in taina de copilaria netrecuta parca prin prezenta batrinilor mei.